Unele relaţii de cuplu seamănă,
într-adevăr, cu bucătăriile murdare. Poate îţi par nesuferit făcând astfel de
afirmaţii. Asta e. Deocamadată nu depind de aprecierea ta. Oameni intră în
relaţia de cuplu (sau în relaţia profesională de ajutor) fără să fi făcut
ordine în ei înşişi. După ce ai făcut curăţenie în tine însuţi, îl poţi asista
şi pe celălalt în acest proces. Altfel, apropiindu-te de el în plan psihologic,
este ca şi cum l-ai îmbraţişa bine, hainele tale fiind pline de noroi. El poate
pleca de la tine mai puţin curat decât a venit.
Cum ajungi să fii dependentă de
iubitul tău? Cum ajungi să depinzi de iubita ta? Cum e posibil ca fericirea ta
să depindă de o altă persoană? Am un răspuns greu de digerat. Acestea nu sunt relaţii
întemeiate pe dragoste. Sunt relaţii în care afecţiunea este amestecată cu
frica. Sunt relaţii în care cei doi nu au crescut suficient de mult psihologic.
Nu sunt suficient de liberi. Aceasta este credinţa mea. Doar oamenii liberi pot iubi cu adevărat. Prin "a iubi cu
adevărat" înţeleg o iubire pură, în care nu există nici o temere.
Să detaliez: atunci când iubeşti nu
ceri nimic în schimb. Te bucuri pentru că iubeşti. Nu există nici o condiţie.
Bucuria de a iubi este scopul. Te bucuri că poţi iubi pe cineva. Te bucuri
pentru că îţi exprimi dragostea.
Când spui "Te iubesc. Nu pleca. Nu pot
trăi fără tine", deşi poţi fi convins că iubeşti, te asigur că nu iubeşti.
Ceea ce tu simţi este o combinaţie de afecţiune şi teama de singurătate. Cu greu vei recunoaşte asta. Insă acesta este
adevărul gol-goluţ: te agăţi de celălalt deoarece nu crezi că te vei descurca
fără el. Nu crezi că-ţi poţi asuma o viaţă de unul singur, cel puţin pentru o
perioadă (până stabileşti o relaţie cu altcineva). Nu te simţi suficient de pregătit
sau puternic pentru a face faţă vieţii de pe o poziţie independentă. Te temi.
La nivel psihologic, esti încă un copil care are nevoie de un părinte. Are
nevoie de cineva care să-l protejeze într-o lume ostilă sau indiferentă. De aceea,
iubirea ta are o componentă infantilă. Nu este iubirea unui adult care
dăruieşte, ci este iubirea unui copil pentru părintele său. Oferi afecţiune, însă la schimb. Nu eşti suficient de
centrat în tine însuţi pentru a oferi afecţiune fără a aştepta nimic în schimb.
Când spui "Te iubesc. Nu sunt de
acord să te întâlneşti cu altă femeie/alt bărbat" situaţia e relativ
asemănătoare. Te temi de pierdere! Dacă
cealaltă femeie este mai atrăgătoare? Dacă celălalt bărbat este mai interesant?
Te simţi ameninţat. Cealaltă persoană s-ar putea dovedi, pentru partenerul tău,
mai bună ca tine. S-ar putea să o aleagă pe ea, ceea ce înseamnă că tu vei
rămâne singur. Doar nu vrei să ajungi aici! Doar îţi iubeşti partenerul, n-o să
permiţi aşa ceva!
Aceasta nu este iubire, deoarece iubirea extinde libertatea. Iubirea
autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi
îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează
închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile.
Dezaprobând, condamnând sau pedepsind
nevoia lui de a-şi petrece timpul cu altcineva (nu neapărat un partener
erotic), te aperi de propria teama de pierdere şi abandon. Instrumentul pe care
il foloseşti este controlul. Controlul
nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt
toată libertatea din lume. îţi vei asuma riscul ca el, bucurându-se de această
libertate, să întâlnească pe cineva mai potrivit sau mai stimulativ. Dacă se întâmplă
asta nu-ţi modifică sentimentele nici măcar cu un milimetru. Tu nu-l iubeşti
pentru ca el să te iubească la schimb. Tu iubeşti pentru bucuria de a-ţi
manifesta această putere. A iubi necondiţionat
este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei
fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga
după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când
fiinţa a înflorit pe deplin). Dacă el pleacă sau vrea să plece, nu-l vei
reţine. O să fii trist(ă) o vreme. E firesc, cineva drag a plecat din viaţa ta.
Dar iubirea ta nici nu va seca, nici nu va fi blocată sa curgă spre altcineva. Cum
se atinge acest nivel? Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi
iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de
respingere? Într-un singur fel.
Aflând
cine eşti.